Undeva, în apropierea Insulelor Canare, se află un bloc muntos uriaș, de origine vulcanică. De fapt, un vulcan adevărat, a cărui parte superioară iese din apele Atlanticului, formând un zid de vreo doi kilometri, poate trei, lungime și câteva sute de metri înălțime. Sub nivelul oceanului, lungimea acestui zid este de zeci de kilometri, iar specialiștii în oceanografie și mișcări ale Pământului au demonstrat că acolo se formează o centură de apărare a coastelor continentului nord-american în fața unor iminente tsunami-uri. Curenții în Atlantic sunt extrem de puternici și, fără protecția acestui zid subacvatic, în cea mai mare parte a sa, America ar fi fost inundată. Localnicii, “los guanches”, spanioli din arhipelagul Insulelor Canare, numesc acel zid uluitor de puternic “Los Gigantes”. Uriașii. În mod bizar și aproape hipnotic, “los Gigantes” nu sunt trecuți pe nicio hartă, îi vezi, le simți puterea de rezistență și magnetismul doar din apropiere, dacă te duci lângă ei.
Spania pune la dispoziția unor turiști curajoși vapoare care se opresc in fața “Uriașilor”, se fac fotografii, iar unii pleacă înot către ei. În mod ciudat, Atlanticul se încălzește acolo, munții parcă te iau în brațe și îți spun: “ Suntem aici ca să vă apărăm. Vă iubim necondiționat, dacă puteți învinge în viață, bine, dacă nu, noi tot aici suntem, lângă voi, pentru voi! Să nu uitați, voi să aveți încredere în noi, noi suntem mereu cu voi, iar mâine vom dărâma Sala peste ele, dacă trebuie să mergem mai departe!”
Cu excepția acestei ultime fraze, care aparține liderului Peluzei Nord a galeriei Rapidului, restul se poate percepe lângă “los Gigantes”. Stâncile uriașe din Sala Polivalentă din București au creat energia care a deturnat în afara spațiului porții noastre aproape fiecare atac al campioanelor de la Krim Ljubljana. Puterea handbalistelor vișinii a venit de acolo, credința că totul se poate. Și ce se mai poate, când totul se poate? Ce? Copiii din sală să plângă și să râdă de fericire. Oamenii. Viața.
Sala, om cu om, suflet cu suflet, toți, absolut toți s-au pus în fața atacurilor lui Krim și le-au dat campioanelor României încrederea că da, va fi seara lor. Și așa a fost.
La sfârșit, Los Gigantes, care nu sunt trecuți pe nicio hartă a celor care impun trasee, la sfârșit, spun, Los Gigantes au cântat. Iar, împreună cu fetele care refuzau să iasă din poveste. Iar eu m-am gândit că, în fotbal, la noi sau în lume, nu am văzut încă un manager care să aibă viața numărată pe secunde ca Bogdan Vasiliu. Fața aceea ascunsă în palme, când Sorina s-a dus să bată ultima aruncare de la 7 metri, dovedea că a te ruga înseamnă, de fapt, a crede. Pentru că în sală plutea o religie. Când s-a cedat, când nu s-a mai rezistat tensiunii, singura care nu a pus piciorul jos a fost Peluza Nord. Ca în cântecul Andei Călugăreanu, lansat în aceeași Polivalentă, acum aproape jumătate de veac: “Noi nu, niciodată, noi, nu!”
Aveam 13 ani, cred. Poate 12, nu mai știu anul. Primăvara, ca azi. Tata, cu Aviatoru’, cu Relu Burtăverde, colegii lui de facultate ori de la el din sat, cu care se regăsise în București, formaseră un grup, în tribuna a doua, pe Dinamo. Juca, desigur, Craiova. Aviatoru’, inginer ca și ceilalți, mai spunea cuvinte cu litera “P”. Tata zâmbea și îi dădea ușor peste mână. “E copilul, aici!”. Tata, într-o cămașă albă, cu mânecile suflecate, ochelari fumurii, cu ceasul lui Atlantic pe mâna stângă, nu înjurase în viața lui. (Ce ciudat sună, în viața lui…) Dar de undeva, din spatele nostru, de sus, a început să se înjure și să se miște mica galerie a Universității. Ce se întâmplase? Un oltean îi răspunsese urât unui milițian, a ieșit o altercație și milițianul chemase ajutoare, de la niște mașini staționate în parcul Dinamo. Care ajutoare acum loveau, înjurau, duceau oameni la mașinile respective. Tata, care nu a avut vreodată frică de ceva, m-a strâns, crispat de mână. Se temea pentru mine! Să nu rămân pe acolo singur, mi-a zis peste niște ani. Oricum, era complicată rău situația. Pe teren, Dinamo avea 1-0. În tribune, și mai mult…
Când, deodată, un vuiet. Tare, care creștea cu fiecare secundă, dinspre Ștefan cel Mare. Apoi trosnituri de fier pe fier, se ciocniseră succesiv niște tramvaie, blocate acum în stație. Din ele cobora mare parte din galeria Rapidului, cu fulare, steaguri, tobe, și se îndrepta spre noi. “Hai, Rapid!”, “Rapid București, frate cu Craiova ești!”. Un vuiet colosal se apropia, și, deodată, milițienii s-au retras. Rapidiștii scandau colosal, mai și înjurau. În două minute, nici picior de milițian, doar noi. Și atunci am văzut cel mai liniștit tată din lume, care s-a aplecat spre mine, m-a pupat pe frunte și a zis:”Ce noroc am avut cu băieții ăștia, măi, tată!”. Atât. Galeria Rapidului continua să cânte. Eu aveam în mâini un steguleț alb cu albastru, pe care l-am agitat abia la golul de 1-1. Am aflat atunci că Rapid, care era în “B”, își jucase meciul mai devreme și oamenii săi promiseseră un ajutor Științei. Cum cred că niciunul dintre actualii membrii ai galeriei giuleștene de azi nu era născut acum 45 de ani, le-aș mulțumi, peste timp, celor de azi.
Pentru zâmbetul tatălui meu salvat. Mulțumesc, Liviu, mulțumesc, băieți!
Mâine iar, la Telejurnal
Sala Palatului, luni 27 martie, aproape 10 seara. Concertul celor patru corifei, Alifantis, Andrieș, Baniciu, Vintilă. Sala cântă cu toți, acum cu Andrieș,” mâine seară, la Telejurnal, am să văd cașca, am să văd cașca, am să văd cașcavaaaal!”
Generația din sală, plus 50, știe, ce însemna acest cântec pe vremea lui Ceaușescu. Și nu, nu era o ironie. Nu doar o ironie. Nici în club, la Arhitectură, și nici în Giulești, când se striga năucitor povestea schimbului dintre Valentin și Damaschin. Era la limita dintre viață și moarte. Dintre viață și moarte!
Ca în cântecul Andei, ascultați-o, e pe net, îl găsiți ușor. E pentru cei care nu cedează niciodată! Chiar dacă, uneori, mai înjură. Așa e în peluză.
“Ca un vânt rău sau ca o insultă Întrebarea prin rânduri trecu Ascultă, ascultă, ascultă Noi, nu, niciodată, noi, NU!”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER